Conace din Romania: 2016

miercuri, 14 decembrie 2016

Conacul Mașloc, Mașloc

http://prinbanat.ro/conacul-damaszkin-din-beregsau-mic/

1. Amplasare

Zona de turism alternativ şi de vânătoare Pişchia-Maşloc se situează în zona de nord a judeţului Timiş, cuprinzând comunele Orţişoara, Maşloc, Pişchia şi Bogda.

2. Vestigii arheologice, monumente şi ruine medievale

Atracţiile turistice în domeniul vestigiilor arheologice şi al ruinelor medievale sunt în număr destul de limitat, atât datorită ariei destul de reduse a zonei cât şi amplasării acesteia între cele trei mari cetăţi ale evului mediu: Timişoara, Arad şi Lipova.

Merită însă amintite: „Cetatea Turcească” de pământ de la Alioş, comuna Maşloc, secolele XIV – XVI; Cetatea medievală din Bencecu de Jos, comuna Pişchia, sec. XIV – XVI; „Şanţul turcilor”, comuna Maşloc, sec. XIV – XVI; aşezarea din epoca bronzului din satul Seceani, comuna Orţişoara, mileniul II Î. Chr. De asemenea, trebuie amintite conacul din comuna Maşloc, datând din 1855 şi biserica romano-catolică din comuna Bogda, sat Cenei, din 1860.

3. Rezervaţii şi arii protejate

Menţionăm ca zonă protejată Mlaştinile Murani, cu o suprafaţă de 200 ha, situate pe raza comunei Pişchia. Pe lângă pescuitul sportiv posibil de practicat în zona descrisă, în lacurile şi bălţile din zona Pişchia - Maşloc există şi un potenţial cinegetic important. Din totalul de şapte zone cinegetice ale judeţului Timiş cu o suprafaţă de 9.814 ha, patru aparţin zonei (Pişchia, Alioş, Şarlota Mare, Şarlota - Hodoş) şi totalizează 6.649 ha, adică 68% din totalul suprafeţei fondului cinegetic.

4. Fauna şi flora

Dintre speciile din fauna ocrotită sau rară găsim în zona Murani broasca ţestoasă (Emys arbicularis), corcodelul (Podiceps cristatus), precum şi cormoranul mic (Phalacrocorax pygmens) în pasaj. În zona descrisă fauna şi flora sunt deosebit de bogate, creând condiţii microclimatice favorabile pentru dezvoltare. Abundenţa faunei creează condiţii deosebit de favorabile pentru a practica vânătoarea sportivă în toate anotimpurile anului, cu excepţia verii.

Conacul San Marco, Comloșu Mare (1840-1856)

Numeroase conace din Timis au fost declarate monumente istorice de catre Ministerul Culturii. Daca unele dintre ele abia se mai tin pe fundatie, cateva au avut o soarta mai fericita si au fost salvate macar partial de la distrugere. Unul dintre ele, conacul San Marco, din Comlosul Mare, desi mai sta inca in picioare, a pierdut stralucirea vremurilor de demult. Odinioara era centrul spectacolelor in zona si locul de intalnire al aristocratiei din secolul al XIX-lea, apoi a fost transformat in C.A.P., scoala, gradinita...

Un domeniu demn de nobili

Istoria conacului din Comlosul Mare se leaga de numele fratilor Cristofor si Ciril Naco, negustori bogati de origine aromana, din Macedonia, dupa cum aflam din monografia scrisa de Ioan Olarescu, care ne-a fost pusa la dispozitie de istoricul Ioan Hategan.
In 1781, la indemnul imparatului Ioszef al II-lea, cei doi au cumparat la licitatie mari suprafete de teren in Banat. Domeniul familiei Naco (Nacu sau Nákó, in ungureste), cum ajunsese in scurt timp sa fie cunoscut, administrat in comun de cei doi frati, cuprindea mosii in Sannicolau Mare si Teremia, din care facea parte si Comlosul Mare. Trei ani mai tarziu, ei au si fost innobilati cu rangul de mosieri (nemesi) de Sannicolau Mare. In 1801, cei doi au hotarat sa-si imparta bunurile comune, iar prin tragere la sorti, mosia din Sannicolau Mare le-a ramas urmasilor lui Cristofor, iar Teremia - Comlos, fiului lui Ciril, Iosif Naco. La randul sau, Iosif Naco avea un fiu, Ioan, care traia, insa, cu fiica si sotia lui, mai mult in Viena si la Pesta.
Totusi, in 1840, familia lui Ioan Naco si-a mutat resedinta in noul castel ridicat in centrul Comlosului. Pentru a avea mai mult loc, nobilul a expropiat casele locuitorilor din vecinatate. In locul acestora a amenajat un parc luxos, ce se intindea pe zece hectare, devenit in scurt timp cea mai frumoasa plantatie de acest fel din Banat. Pentru ingrijirea lui, mosierul a adus gradinari experti din strainatate. Portile din fier forjat care dadeau in curtea interioara fusesera realizate la Viena, dar astazi se mai pastreaza doar o mica parte din gardul de fier care inconjura parcul. Deasupra portii principale, pazite de un majordom in uniforma, era cioplit blazonul familiei, distrus, insa, dupa instaurarea regimului comunist. Aleile pietruite cu pietre marunte de marmura alba erau maturate de slujitori care mergeau cu spatele pentru a nu lasa urme. In parc mai erau doua movile, dintre care una era amenajata ca o scena unde se dadeau spectacole in aer liber, pentru localnici, cu ocazia unor sarbatori. Parcul a fost plantat in 1951, iar in 1930 o parte din el a fost desfiintata de noul proprietar, ca mai apoi, in epoca socialista, sa fie distrus complet si inlocuit de un teren de fotbal si baza de masini agricole.
Domeniul familei Naco mai cuprindea conacul format din doua aripi separate de o poarta monumentala, o sala de teatru si cladirile administrative adiacente. Dintre acestea, cea mai mare era hambarul, dupa cum povestea calatorul german Franz Xaver Eckert, in 1857: “Este aici un castel nobiliar, al carui mosier se numeste Naco, dar care de multi ani este mereu absent. Parcul castelului este foarte mare si imbina utilul cu placutul. Cladirea cea mai mare este hambarul mosierului, cu trei nivele si o lungime de 100 de picioare”. In perioada interbelica acesta a fost transformat in scoala, functie pe care o mai detine si in ziua de azi. Dupa al doilea razboi mondial, cladirii i-a fost anexata o aripa noua, in acelasi stil arhitectural.

Conacul Atanasievici, Valeapai (sec.XIX)

Localitatea Valeapai este menționată prima dată în documentele otomane în anul 1597, aparţinând Banatului de Severin, parte a Paşalâcului de Timişoara. Dupa intrarea Banatului sub stapânire habsburgică, în 1716, localitatea intră în administrația districtului Ciacova, fiind menționată în conscripţia din 1717 și apărând în hărţile din 1723 şi 1776. Mai târziu, în 1777, când Banatul intră în gestiune maghiară, localitatea Valeapai va aparține comitatului Caraş. Astăzi așezarea aparține de comuna Ramna, județul Caraș-Severin.

La începutul secolului XIX, terenurile din Valeapai sunt dăruite fraților Marcel şi Emil Atanasievici, membrii ai unei familii nobiliare sârbești, ca urmare a unor servicii aduse de aceștia Coroanei Imperiale. În 1840, frații Atanasievici vor începe construcția unui ansamblu, ce urma să conțină palatul, cladiri anexe, o ghețărie și o moara, la ridicarea căruia se vor folosi atât meșteri sîrbi, cât și coloniști italieni.

În a doua jumătate a secolului XIX moșia din Valeapai este moștenita de o nepoată a fraților

Atanasievici, fiica Ioanei Atanasievici și a contelui Baiky de Vărădia. Soțul acesteia, baronul Tallian Béla, arendează moşia nobilului Ambrozy Béla, care va ipoteca terenul. Astfel, după Primului Război Mondial, proprietatea va fi cumpărata de familia Riesz. În perioada interbelică, ansamblul din Valeapai aparține lui Petru Riesz, care este desproprietărit în perioada de naționalizare de dupa terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada comunistă conacul a fost utilizat inițial ca şi Casă de Naşteri, apoi ca sediu CAP și loc de cazare a muncitorilor sezonieri. După 1989, palatul a fost abandonat.